Pledoarie pentru Codul Numeric Personal (CNP), ca atribut de identificare a persoanei  fizice

1. Noţiunea şi rolul codului numeric personal

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată[1], cu modificările şi completările ulterioare, fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând de la naştere, un cod numeric personal care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise persoanei respective, precum şi în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor.

Codul numeric personal (C.N.P.) reprezintă un număr semnificativ ce individualizează în mod unic o persoană fizică şi constituie un instrument de verificare a datelor de stare civilă ale acesteia şi de identificare în anumite sisteme informatice de către persoanele autorizate [art. 6 alin. (2)]. Anterior, C.N.P. era definit  ca „singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică”.

Potrivit art. 1 din Decizia nr. 132 din 20 decembrie 2011 a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal[2] privind condiţiile prelucrării codului numeric personal şi a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală, se preia această definiţie a CNP şi se afirmă că datele cu caracter personal cu funcţie de identificare de aplicabilitate generală sunt acele numere prin care se identifică o persoană fizică în anumite sisteme de evidenţă şi care au aplicabilitate generală, cum ar fi: codul numeric personal, seria şi numărul actului de identitate, numărul paşaportului, al permisului de conducere, numărul de asigurare socială sau de sănătate.

Rolul codului numeric personal se exprimă în funcţia acestuia de a individualiza persoana fizică în familie şi societate.

Persoana fizică are asupra codului numeric personal un drept subiectiv, respectiv trebuie admis că prerogativele care îl alcătuiesc sunt:

• dreptul de a folosi codul numeric personal;
• dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a CNP în orice acte (precum actele de stare civilă ori actele de identificare) şi în orice evidenţe;
• dreptul de a se opune la folosirea, fără îndreptăţire, a acestui CNP de către altcineva.

2. Generalităţi și istoricul reglementării codului  numeric personal (CNP)

Pentru a fi posibilă stabilirea unor raporturi juridice, subiectele acestor raporturi trebuie bine individualizate. Individualizarea persoanelor fizice prezintă o importanţă specifică atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere social. Dreptului civil îi revine rolul de a realiza individualizarea persoanelor fizice, de a găsi mijloacele şi instituţiile care duc la finalizarea corectă a obiectivului în discuţie (diferenţierea precisă a participanţilor la raporturile juridice pentru a fi evitate confuziile)[3].

În decursul timpului, s-a simţit nevoia unei cât mai mari preciziuni în identificarea persoanelor şi, pe măsură ce unele atribute de identificare deveneau insuficiente, se adăugau altele care le completau pe cele deja existente. Astfel, s-a ajuns ca, astăzi, o persoană să fie individualizată, în principal, prin nume, domiciliu şi stare civilă.

De fapt, preocupările organelor specializate ale statului pentru ţinerea evidenţei persoanelor şi eliberarea actelor de identitate au apărut cu foarte mult timp în urmă, iniţial dorindu-se cunoaşterea numărului locuitorilor ţării noastre, îndeosebi din necesitatea de a evidenţia cât mai exact populaţia contribuabilă şi cea de mobilizat în scopuri militare.

Acest lucru s-a realizat, la început, prin recensăminte ale populaţiei, iar ulterior, pentru rezolvarea numeroaselor probleme administrative, economice, sociale şi culturale, s-a simţit nevoia ţinerii evidenţei nominale a persoanelor, primele măsuri administrative fiind cunoscute din anul 1864[4].

În privinţa identificării persoanelor prin cifre, este de reţinut faptul că au existat preocupări încă din anul 1949, în Capitolul IX al Instrucţiunilor Direcţiei Generale a Miliţiei nr. 164620/1949, tratându-se problema numărului personal (actualul cod numeric personal), care „se acorda fiecărui cetăţean la înscrierea sa în evidenţele populaţiei, cu următoarele caracteristici:

• este permanent, adică odată acordat rămâne neschimbat până la moartea persoanei;
• este exclusiv, adică în toată ţara nu vor exista două persoane cu acelaşi număr personal;
• este intransmisibil, adică dispare odată cu moartea titularului şi nu se va acorda în viitor nici unei alte persoane”.

Ceea ce tindem să subliniem, în continuare, este existenţa unui atribut de identificare a persoanei fizice care, până în prezent, nu a fost avut în vedere în literatura juridică decât prin prisma dreptului administrativ[5]. Este vorba despre codul numeric personal (C.N.P.), statornicit pentru prima dată prin Decretul nr. 59/1978 pentru modificarea Legii nr. 5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi la procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei (republicată la 24 aprilie 1978).

O reglementare mai amplă a codului numeric personal are loc în 1996, prin două legi, şi anume: Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, precum şi Legea nr. 119/1996[6] cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

La rândul său, Legea nr. 105/1996 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 97/2005[7] privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 290/2005[8], cu modificările şi completările ulterioare.

Reglementări legate de atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal sunt cuprinse şi în Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011[9],.

Spre deosebire de Legea nr. 5/1971, republicată, care statua atribuirea codului numeric personal tuturor cetăţenilor români, precum şi cetăţenilor străini cu domiciliul în România, Legea nr. 105/1996 a avut în vedere stabilirea codului numeric personal numai cetăţenilor români. Acelaşi lucru rezultă şi din reglementările aduse de O.U.G. nr. 97/2005, unde, în art. 1 al Capitolului I, „Dispoziţii generale”, se statuează faptul că acest act normativ „constituie cadrul care reglementează evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, prin care se asigură realizarea raporturilor juridice dintre persoanele fizice, juridice şi instituţiile statului de drept.

Totuşi, după cum se va vedea în continuare, pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 47/2006[10] privind sistemul naţional de asistenţă socială, a fost reglementată modalitatea de atribuire a codului numeric personal pentru cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi pentru cei care au primit o formă de protecţie din partea statului român (refugiaţi sau persoane care au primit protecţie umanitară condiţionată). Conform reglementărilor legale privind regimul străinilor în România[11] şi celor privind azilul[12], acestor persoane li se eliberează documente oficiale din partea autorităţilor române, iar în baza acestora – singurele care atestă identificarea apatrizilor, refugiaţilor şi persoanelor care au primit protecţia umanitară condiţionată – persoanele respective pot desfăşura activităţi economice şi pot beneficia de asigurări sociale, ajutor social, asigurări sociale de sănătate, învăţământ primar şi gimnazial etc. în condiţii similare cu cetăţenii români.

3. Identificarea persoanei prin cifre. Aspecte de ordin practic

Potrivit doctrinei, dezvoltarea societăţii omeneşti a cunoscut în ultima vreme o amploare fără precedent, în cadrul căreia o latură importantă o constituie computerizarea şi informatizarea, privite ca elemente de bază ale saltului tehnologic. Dezvoltarea sistemelor informatice a permis constituirea unor baze de date utile sistemelor bancare, burselor de valori, sistemelor de evidenţă a persoanelor realizate la nivelul întregii ţări. Din punct de vedere tehnic, astfel de baze de date ridică unele probleme legate de faptul că, în mod curent, apar persoane cu acelaşi nume sau prenume, cu domiciliul în aceeaşi localitate, aşa încât utilizarea elementelor clasice este dificilă. A apărut astfel necesitatea găsirii unui element care să înlăture toate aceste inconveniente, soluţia fiind, se pare, codul numeric personal.

În doctrina noastră, s-a sugerat că, alături de nume, domiciliu şi starea civilă, codul numeric personal este un mijloc prin care se realizează individualizarea persoanei fizice, care câştigă din ce în ce mai mult teren, iar practica socială şi chiar legea îi acordă din ce în ce mai multă atenţie. Totuși, s-a apreciat că acest identificator nu este mai mult decât legea spune expres: singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică, cum se spunea într-o primă definiție a acestuia, neputându-se contesta utilitatea practică a numerelor în evidenţa persoanelor şi folosirea lor în numeroase situaţii.

Se consideră că este dificil să admitem că persoana se individualizează în familie şi societate printr-un identificator cifric și că nu este exclus ca progresul tehnicii să conducă la realizarea unei identificări complete a identităţii juridice a persoanei fizice cu ajutorul numerelor, dar aceasta poate atrage pierderea conştiinţei propriei identităţi a persoanei fizice, ceea ce nu ar fi de dorit.

Adevărul este că se manifestă un interes general pentru existenţa unui element care să aducă un plus de siguranţă în materia identificării persoanei fizice în sistemele informatice şi să răspundă nevoilor moderne privind verificarea cu celeritate a exactităţii datelor din această materie, putându-se admite şi avantajul CNP de a se bucura de o stabilitate foarte mare, fiind practic imuabil, spre deosebire de mijloacele clasice.

Cu toate acestea, doctrina apreciază că CNP-ul este un mijloc modern, rapid, foarte eficient şi extrem de sigur care identifică persoana numai în mediul informatic, iar nu în societate şi familie, nefiind un atribut (element) al stării civile[13].

Considerăm că, într-adevăr, codul numeric personal nu este un atribut (element) al stării civile ci este, ca și cele 3 atribute de identificare a persoanei, prevăzute în Codul civil – starea civilă, numele și domiciliul – , egalul acestora, adică atribut de identificare de sine stătător, viața urmând să dovedească veridicitatea acestei afirmații.