Importanța juridică a registrelor de stare civilă[1]
Statul a recunoscut de timpuriu caracterul de evidenţă asupra populaţiei al registrelor confesionale şi le-a garantat autenticitatea, influenţând prin diferite legi şi ordine ministeriale calitatea acestor registre.
Preoţii care întocmeau registrele au primit atribuţiuni de funcţionari publici cu obligaţia de a întocmi gratuit, pe seama autorităţilor, tabele de recrutare şi alte formulare statistice sau de a elibera cetăţenilor extrase de stare civilă în chestiuni de succesiuni, tutelă etc., care aveau caracter de acte publice în faţa legii.
Aceştia trebuiau să introducă în registre menţiunile de schimbarea numelui, adopţiunile, legitimarea căsătoriilor, înfierile etc., pe baza hotărârilor judecătoreşti[2].
Registrele confesionale de stare civilă s-au îndepărtat deci de la scopul lor pur bisericesc, luând oarecum un caracter juridic, la care iniţiatorii lor nici nu s-au gândit.
Interesul statului pentru aceste registre se explică mai ales din grija ca nu cumva să se strecoare în ele greşeli, care ar putea duce la eludarea legii de recrutare la armată sau ar putea atinge drepturile politice şi civile ale ceăţenilor, producând astfel perturbaţiuni în viaţa lor particulară.
Preoţii au dat ascultare legilor şi ordinelor statului văzând în ele o proiecţie a puterii de stat, menită a întări autoritatea lor personală, precum şi autenticitatea actelor de stare civilă întocmite de ei.
Când însă la sfârşitul secolului al XIX-lea a venit statul cu sancţiuni drastice împotriva acelora care se abăteau de la instrucţiunile de stare civilă, s-a produs ciocnirea între biserică şi stat, aducând după sine înfiinţarea registrelor de stare civilă ale statului.
Influenţa statului asupra completării registrelor confesionale de stare civilă a început în veacul al XVIII-lea şi s-a exercitat tot timpul până la sfârşitul veacului al XIX-lea prin numeroase decrete regeşti şi ordine ale guvernului, precum şi prin unele articole de lege (Legea din 1827, Legea din 1868).
Art. 44 din Legea din 1868 a permis parohiilor să decidă ele însele limba în care îşi vor ţine registrele, iar art. 53 ”despre relaţiile dintre religiile creştine recunoscute” a constituit punctul de plecare al conflictului dintre stat şi biserică în ce priveşte registrele de stare civilă, conflict care a culminat mai târziu prin părăsirea sistemului utilizării registrelor confesionale de către stat, care şi-a creat registrele sale proprii de stare civilă.
Această lege dispunea că acei copii care s-au născut din căsătorii mixte, unde tatăl este de o religie, iar mama de alta, vor urma religia părinţilor după sexul lor, adică băieţii pe a tatălui, iar fetele pe a mamei.
Preoţii nu vor boteza deci şi nici nu vor mai înscrie în registrele lor de născuţi pe copiii din alte religii, spre a-i trece astfel pe nedrept la confesiunea lor. Dispoziţiunile
acestea s-au lovit de opoziţia preoţimii, mai ales a celei catolice, care a continuat să boteze atât copii născuţi din căsătorii mixte, cât şi copii de alte religii, motivând că ei ”consideră botezul numai ca un act de încreştinare”, înscriau totuşi pe aceşti copii în registrele lor de născuţi.
Art. 40 din Legea din 1879 a voit să înfrâneze acest exces de zel al unor preoţi în dauna altor religii, prevăzând pedepse cu închisoarea pentru preoţii recalcitranţi, dar fără mult efect căci preoţii vinovaţi, după ce ajungeau în faţa tribunalelor, erau achitaţi.
Ordinul nr. 10086 din 26 februarie 1890 al Ministerului Cultelor a pus capăt acestei stări de lucruri, dispunând ca preoţii care vor boteza copii de alte religii să anunţe în termen de 8 zile pe preotul religiei respective, spre a înscrie pe copil în registrul său de născuţi – în caz contrar fiind pedepsiţi cu amenzi grele.
Competenţa aplicării amenzilor a fost luată totodată de la tribunale şi a fost dată organelor administrative, care au aplicat amenzile fixate de lege fără nicio milă.
Clerul catolic a considerat aceste legi şi ordonanţe ca un amestec făţiş al statului în chestiunile dogmatice şi le-a contestat valabilitatea, ceea ce a dus la conflicte grave şi mari nemulţumiri, din care cauză guvernul maghiar a hotărât să rupă definitiv cu sistemul înregistrărilor de stare civilă în registrele confesionale.
Prin art. 33 din Legea din 1894, pus în aplicare la 1 octombrie 1895, s-au introdus în Ungaria, deci şi în Transilvania, registrele de stare civilă ale statului.
Odată cu aceasta, registrele confesionale de stare civilă au încetat a mai avea caracter de acte publice. Nu s-a interzis menţinerea lor, dar ele vor avea pentru viitor numai caracter confesional, iar extrasele eliberate după această dată, pentru înregistrările noi, vor avea numai caracter particular.
Pentru trecut, adică până la 1 octombrie 1895, registrele şi extrasele de stare civilă confesionale îşi păstrează valabilitatea în faţa legilor, rămânând în continuare acte publice.
Ministerul Cultelor a cerut, prin Ordinul nr. 39633 din 1895, tuturor autorităţilor bisericeşti să pună în vedere preoţilor să încheie, până la 1 octombrie 1895, exemplarul al II-lea al registrelor confesionale de stare civilă, obligaţi a-l întocmi conform cu art. 23 din Legea din 1827 şi să-l depună la arhiva autorităţii civile, în prima jumătate a lunii octombrie 1895.
Este demn de notat şi Ordinul nr. 33029 din 1898 al Ministerului Cultelor adresat autorităţilor bisericeşti greco-catolice şi ortodoxe, în care le cere să aducă la cunoştinţa preoţilor, că extrasele de stare civilă, pe lângă datele calendarului iulian, să aibă scrise şi datele după calendarul gregorian, iar dacă datele sunt scrise numai după calendarul gregorian, pentru a evita confuziile, să se scrie pe extrase, la locul potrivit, că datele s-au înscris după calendarul gregorian.
2. Importanța documentară a registrelor de stare civilă[3]
Importanţa documentară a actelor de stare civilă reclamă folosirea lor în munca de cercetare ştiinţifică, dar nu numai.
La început, registrele confesionale de stare civilă au avut doar caracter bisericesc. Au devenit importante după momentul când extrasele de stare civilă eliberate pe baza lor au devenit acte care dovedeau starea civilă a cetăţenilor cu repercusiuni asupra drepturilor şi datoriilor lor[4].
Aceste acte vechi au devenit utile în chestiuni de tutelă, de stabilirea legitimării căsătoriilor, de schimbare a numelui, precum şi în alte proceduri juridice, aducând date importante pentru exercitarea atribuţiilor statului, mai ales în ceea ce priveşte întocmirea tabelelor de recrutare, obligaţia şcolară şi statistica populaţiei, care fără asemenea evidenţe ar fi devenit imposibile.
Majoritatea registrelor confesionale de stare civilă cuprind, pe lângă însemnările propriu-zise de stare civilă, toate ordinele primite în veacurile al XVII-lea – al XIX-lea, de la vicari, episcopi, ”înaltul împărătesc guberniu” al Transilvaniei sau chiar de la aula împărătească din Viena. Studierea sistematică a acestor ordine şi instrucţiuni ne ajută să ne facem o idee clară asupra vieţii administrative şi a frământărilor sociale ale Transilvaniei din acel timp[5].
În vechime, grija şcolilor primare era încredinţată preotului local, care era directorul şcolii şi angaja pe învăţători cu obligaţia de a fi totodată şi cantori la biserică. Astfel, registrele confesionale de stare civilă ne dau informaţii despre starea învăţământului din acel timp, despre programele şcolare, manualele folosite, numărul elevilor ş.a.
Unele registre cuprind chiar cataloage ale elevilor, cum este de exemplu registrul romano-catolic din Iacobeni, judeţul Harghita, care cuprinde cataloage şcolare pe anii 1862-1877[6].
Listele preoţilor şi ale învăţătorilor pe câte două, trei sute de ani şi scurta lor biografie, cuprinse în unele registre vechi de stare civilă pot să ofere informaţii ample pentru întocmirea monografiilor din acele localităţi.
Nu trebuie trecută cu vederea nici importanţa onomastică a registrelor confesionale de stare civilă. Numirile de persoane oferă posibilităţi nebănuite pentru identificarea diferitelor grupuri etnice şi ne dau informaţii asupra unor familii dispărute sau migrate[7].
Cu ajutorul registrelor se poate urmări felul cum s-au format numele de familie şi prenumele, ştiind că împăratul Iosif al II-lea a impus obligaţia ca fiecare om să aibă nume, însă românii aveau nume de familie şi înainte de această dispoziţiune, care se aplica, îndeosebi, la populaţia evreiască.
De semnalat este şi pitorescul unor vechi nume de botez româneşti, care au dispărut astăzi şi care arată mai ales influenţa slavă a numelor de persoane, intervenită în convieţuirea comună româno-slavă din vechime.
Toponimia, de asemenea, găseşte izvoare preţioase din aceste registre, dând indicii asupra unor localităţi dispărute sau asupra schimbărilor de nume.
Din registrele vechi de stare civilă se pot face anumite calcule asupra mişcării populaţiei şi a vitalităţii ei (natalitate, excedent etc.) din unele epoci.
Aşadar, pe lângă urbariile şi conscripţiile fiscale, şi registrele de stare civilă pot aduce unele contribuţii la clarificarea unor probleme de statistică istorică.
Astăzi, registrele parohiale de stare civilă constituie principala sursă de studiu a fenomenelor demografice ce caracterizează dinamica populaţiei, precum şi a condiţiilor care generează aceste fenomene, dat fiind faptul că până la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales până în 1895, alte acte oficiale nu existau.
Registrele parohiale oferă indicatorii cei mai plauzibili pentru întreaga populaţie, indiferent de confesiune (natalitatea – frecvenţa naşterilor în anumite perioade ale anului, condiţionate de diferiţi factori precum cei sociali, economici, politici etc.; mortalitatea – fenomenul mortalităţii în general şi cel al mortalităţii infantile, în special, a fost în continuă creştere exceptând perioada dintre anii 1821-1830, când se constată o scădere. În perioada 1843-1850 se constată cea mai ridicată mortalitate, când se realizează
creşterea numărului înregistrărilor de decese[8]). Situaţia a fost determinată de evenimentele social-politice din aceşti ani, precum şi de urmările secetei din anul 1847 care a determinat foametea, aceasta secerând mii de vieţi omeneşti, lipsite de mijloace de subzistenţă.
Epidemiile care au bântuit Transilvania în Evul Mediu au dus, de asemenea, în anumite perioade, la creşterea mortalităţii[9].
Din datele oferite de aceşti doi factori, natalitatea şi mortalitatea, se pot trage concluzii interesante privind condiţiile de viaţă ale populaţiei transilvănene, precum şi cu privire la nivelul scăzut al asistenţei sanitare.
Înregistrarea căsătoriilor constituie o altă sursă deosebit de bogată în informaţiile privind viaţa comunităţilor omeneşti. Prin indicarea localităţii din care provin mirii se
precizează atât caracterul endogamic sau exogamic al căsătoriilor, cât şi liniile de mişcare ale cercurilor matrimoniale, cunoscut şi sub numele de ”imigrări matrimoniale”[10].
Înregistrarea a mii de nume de botezaţi, căsătoriţi şi morţi în registre oferă cercetătorului de azi o sferă largă de studiere a domeniului onomasticii. Registrele consemnează formarea unor nume proprii, evoluţia acestora şi dispariţia unora dintre ele, influenţele care au existat de-a lungul timpului în onomastica românească şi în
cea a naţionalităţilor conlocuitoare.
Un aspect deosebit de important pe care îl reflectă înregistrările din registrele parohiale de stare civilă este acela al politicii de maghiarizare a populaţiilor nemaghiare din Transilvania, în special a celei româneşti.
O latură a acestei politici o constituie, de asemenea, şi schimbările de religie. Vechi nume româneşti ca Lupu, Ciocan, Trifan, Stoica, Ursu şi Radu apar în documente astfel: Lupuly, Kalapacs, Trifan, Stoika, Ursuly şi Raduly. Ca mărturie există registrele din Ciucsîngeorgiu, Sîndominic, Porumbenii Mari, Gheorgheni, Săcel şi ale altor multe localităţi. Astfel, de exemplu, în perioada 1869-1914, în registrele parohiei romano-catolice din Cristuru-Secuiesc sunt consemnate 43 de cazuri de trecerea unor locuitori de religie ortodoxă sau greco-catolică la religia romano-catolică[11].
Pe lângă consemnarea faptelor de stare civilă, în registrele parohiale sunt trecute o serie de însemnări ale parohilor din cele mai diverse domenii pe care aceştia le-au notat cu grijă între coperţile registrelor pentru a nu fi uitate. Aceste însemnări nu se pot grupa pe probleme deoarece acţiunea ar fi deosebit de dificilă datorită varietăţii şi multitudinii însemnărilor[12].
După anul 1803, registrele parohiale încep să conţină, sporadic, numele copiilor vaccinaţi. Operaţiunea a întâmpinat rezistenţa părinţilor, fapt ce obligă autorităţile bisericeşti să emită la 7 aprilie 1809 un ordin care prevedea ca cei nevaccinaţi să nu fie admişi în şcoli şi în bresle, iar mai târziu să nu fie cununaţi[13].
La rândul lor, autorităţile laice emit, la 16 aprilie 1812, un ordin gubernial care prevedea obligativitatea vaccinării copiilor, ordin pe care preoţii romano-catolici îl transcriu pe filele registrelor care cuprind născuţii, căsătoriţii şi morţii din parohiile lor.
Problemele legate de construcţii şi reparaţii de biserici, achiziţionări de obiecte de cult, sunt foarte frecvente în cadrul însemnărilor făcute de preoţi pe filele registrelor parohiale de stare civilă.
Însemnările referitoare la administrarea averii bisericeşti, liste cu donatorii, precum şi cu datornicii care s-au împrumutat fie în bani sau în produse de la aceştia, precum şi însemnările privind obligaţiile credincioşilor faţă de biserică, reţin atenţia în mod deoebit.
Foarte valoroase erau inventarele cărţilor aflate în posesia diferitelor parohii, inventare din registre, fiind o sursă importantă de studiere a ariei de răspândire a tipăriturilor provenind din diverse tipografii. În registre mai sunt trecute şi fenomene care au impresionat profund, fiind consemnate pentru posteritate, ca de exemplu: cutremure, cantităţi uriaşe de zăpadă, inundaţii etc[14]. ”În data de 26 octombrie 1802, a fost un aşa cutremur de pământ – notează parohul din Corund, încât farfuriile de pe pereţi au căzut din cui, iar mulţi oameni au ameţit”[15].
Prin bogăţia informaţiilor pe care le conţin, registrele parohiale de stare civilă constituie o sursă deosebit de valoroasă pentru istoria meleagurilor transilvănene, contribuind la o mai bună cunoaştere a vieţii comunităţilor omeneşti din această regiune, unde secole la rând au trăit alături românii şi maghiarii[16].
[1] B. APOSTOL – Scurt istoric al registrelor confesionale de stare civilă din Moldova şi Ţara Românească (XVI-XIX), în ”STEFADINA … file de arhivă”, 2015, nr. 1, p. 94-97. A se vedea și: P. PEȚU – Starea civilă și evidența persoanelor, Ediția a V-a, Edit MOROȘAN, București, 2021, p. 43-45).
[2] L. MOLDOVAN – Regisrele confesionale de stare civilă din Transilvania, în ”Revista Arhivelor”, nr. 1, 1958, Bucureşti, p. 170.
[3] B. APOSTOL – Idem, p. 97-101; A se vedea și: P. PEȚU – Idem, p. 45-48).
[4] L. MOLDOVAN – Idem, p. 160.
[5] Idem, p. 165.
[6] Serviciul Judeţean Harghita al Arhivelor Naţionale – Colecţiile de registre confesionale de stare civilă, reg. nr.II/2.
[7] L. MOLDOVAN – Op. cit., p. 161.
[8] A. NISTOR – Valoarea documentară a colecţiilor registrelor de stare civilă parohiale de la DJAN Harghita, la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Harghita, dosar 27, anul 1974, fila 325.
[9] T. NICOARĂ – Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800), Editura ”Dacia”, Cluj-Napoca, 2001, p. 179.
[10] Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Harghita, dosar nr. 27, 1974, fila 326.
[11] Colecţia registrelor parohiale de stare civilă, în Îndrumător în Arhivele Naţionale Judeţul Harghita, Bucureşti, 1988, p. 155.
[12] M. CIUCĂ – Ordonarea şi inventarierea documentelor aflate în Arhivele Naţionale, în ”Revista Arhivelor”, nr. 3. 1979, p. 289.
[13] Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Harghita, Colecţia registre confesionale de stare civilă, reg. nr. 182.
[14] Ibidem, reg. nr. 23.
[15] Ibidem, reg. nr. 115.
[16]Colecţia registrelor parohiale de stare civilă, în Îndrumător în Arhivele Naţionale Judeţul Harghita, Bucureşti, 1988, p.