Istoricul evidenței persoanelor în România. Rolul și importanța ținerii acesteia.

1. Istoricul evidenţei persoanelor în România[1]

Preocupările organelor specializate ale statului pentru ţinerea evidenţei persoanelor şi eliberarea actelor de identitate au apărut cu foarte mult timp în urmă. Iniţial, s-a dorit cunoaşterea numărului locuitorilor ţării noastre, îndeosebi din necesitatea de a se evidenţia cât mai exact populaţia contribuabilă şi cea de mobilizat în scopuri militare.

Acest lucru s-a realizat, la început, prin recensăminte ale populaţiei, iar ulterior, pentru rezolvarea numeroaselor probleme administrative, economice, sociale şi culturale,          s-a simţit nevoia ţinerii evidenţei nominale a persoanelor.

Primele măsuri administrative, luate în acest sens, sunt cunoscute din anul 1864 când, la propunerea Ministerului de Interne, Consiliul de Miniştri a aprobat desfiinţarea biletelor de drum pentru cetăţeni (călătorii în interiorul ţării) şi înlocuirea acestora cu bilete de identitate permanente. În baza acestei aprobări, cetăţenilor interesaţi, din oraşe şi sate, le-au fost eliberate astfel de documente pe termen de 1 an, urmând ca la expirare să fie reînnoite.

Primul act normativ care a prevăzut înfiinţarea unui birou al populaţiei a fost Legea nr. 812 din 19.03.1915, modificată prin Decretul nr. 655 din 01.03.1921[2].

În principal, această lege stipula obligaţia ca organele poliţiei să elibereze acte de identitate, iar hotelierii şi hangiii să ţină evidenţa călătorilor, sosiţi şi plecaţi, în anumite registre, numerotate şi parafate de autoritatea poliţienească, acestea fiind prezentate poliţiei pentru control ori de câte ori erau solicitate.

Potrivit acestei legi, s-a constituit câte „un birou al populaţiunii” pe lângă fiecare poliţie orăşenească, pentru „comunele rurale”. Aceste birouri aveau următoarele atribuţii:

      –   să înscrie în anumite registre pe toţi românii şi străinii, majori şi minori;

      –   să facă toate modificările relative la schimbarea de domicilii, naşteri, căsătorii şi decese ce i se vor aduce la cunoştinţă de oficiile de stare civilă;

      –   să elibereze buletine de înscriere a locuitorilor înregistraţi la birou;

      –   să dea oricui informaţii relative la domiciliu.

Pentru punerea în aplicare a legii, s-a emis un regulament, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 947 din 24.03.1921[3], care prevedea că „erau obligaţi să facă declaraţii de înscriere la biroul populaţiunii toţi locuitorii, fără deosebire de naţionalitate, care se găsesc cu domiciliul sau reşedinţa în ţară în momentul decretării şi publicării acestui regulament, cei care se stabilesc ulterior şi cei care îşi schimbă domiciliul sau reşedinţa, fie în aceeaşi/acelaşi comună, sat, cătun, fie în altă/alt comună, sat, cătun”.

Obligaţia de a cere înscrierea revenea capului de familie şi numai atunci când ceilalţi membri nu locuiau cu acesta înscrierea se putea cere separat. Aceasta se făcea pe baza certificatelor de stare civilă, după care cetăţenilor li se elibera un „buletin de înscriere în biroul populaţiei”.

După anul 1921, domeniul de activitate al evidenţei populaţiei a fost îmbunătăţit printr-o serie de acte normative ca: Legea nr. 153 din 01.02.1939 referitoare la îndatoririle chiriaşilor şi subchiriaşilor, prin care s-a înfiinţat cartea de imobil, Decretul  nr. 15 din 1939 pentru introducerea cărţilor de imobil, Legea nr. 670 din 10.08.1946 referitoare la stabilirea persoanelor în centrele aglomerate.

Un fapt relevant pentru îmbunătăţirea organizării evidenţei populaţiei, aproape total ignorat astăzi, după recensământul populaţiei din 1941, l-a reprezentat înfiinţarea unui Birou al populaţiei la Alba-Iulia, care  avea ca scop principal experimentarea unui registru al populaţiei, înţeles  ca o îmbinare a recensământului cu înregistrarea mişcării migratorii a populaţiei. Unele obiecţii, printre care şi aceea că un asemenea sistem ar putea nemulţumi populaţia (argument contrazis de experienţa altor ţări în acest domeniu), au dus, însă, la abandonarea acestei iniţiative.

Un pas înainte în constituirea pe baze mai moderne a ţinerii evidenţei locuitorilor ţării a fost făcut prin elaborarea Decretului nr. 245 din 16.01.1949[4] privind înscrierea în evidenţa populaţiei, care prevedea la art. 1: „locuitorii de pe teritoriul ţării se înscriu şi se ţin în evidenţă de Direcţia Generală a Miliţiei, în conformitate cu normele stabilite prin decizii date de Ministerul de Interne”.

În baza acestui decret, Ministerul de Interne a emis ordonanţe care au reglementat constituirea evidenţei locale şi centrale a populaţiei, pe bază de fişe personale şi eliberarea actelor de identitate, începând cu 20.08.1949, tuturor cetăţenilor ţării care au împlinit vârsta de 15 ani. Se poate afirma că anul 1949 a marcat momentul constituirii evidenţei populaţiei, la nivel local şi central, prin înscrierea în evidenţă a tuturor locuitorilor ţării.

Aceasta a fost o acţiune de mare amploare, echipe de cadre ale fostei Miliţii deplasându-se la domiciliile locuitorilor din oraşe, comune şi sate pentru întocmirea fişelor şi eliberarea buletinelor de identitate. Pentru legitimarea unei persoane, se impunea ca aceasta să aibă asupra sa un act cu care să îşi poată dovedi identitatea.

În acest context, s-a impus urgentarea luării în evidenţă a populaţiei, deoarece, pe măsura eliberării actelor de identitate de către unităţile de miliţie, cetăţenii nu se mai puteau identifica în mod valabil decât cu acestea. Astfel, în Buletinul Oficial nr. 48 din 25 iulie 1949, a fost publicată Decizia nr. 7 din 22 iulie 1949[5] privind stabilirea, forma şi modul de eliberare a actului de identitate, pentru înscrierea şi evidenţa populaţiei ţării.

În acest sens, locuitorii care îşi schimbau domiciliul în aceeaşi localitate erau obligaţi să anunţe schimbarea unităţii locale de miliţie în termen de 2 zile de la mutare.

Locuitorii care domiciliau în Capitală erau obligaţi să anunţe schimbarea de domiciliu în termen de 3 zile  la Circumscripţia de Miliţie  unde au domiciliat şi să se prezinte, în acelaşi termen, la Circumscripţia de Miliţie unde s-au mutat.

Locuitorii care îşi schimbau domiciliul în altă localitate erau obligaţi să anunţe aceasta unităţii de miliţie unde domiciliau, cu cel puţin 8 zile înainte, pentru a obţine aprobarea de mutare. De asemenea, erau obligaţi să se prezinte, în termenul fixat, unităţii de miliţie din localitatea unde s-au mutat.

Locuitorii care plecau în altă localitate decât aceea unde aveau domiciliul stabil, pentru mai puţin de 30 de zile, erau obligaţi să se prezinte unităţii de miliţie pe raza căreia aveau reşedinţa, pentru a fi înregistraţi. Erau exceptaţi salariaţii instituţiilor şi întreprinderilor de stat care aveau ordine de serviciu.

Locuitorii care plecau în altă localitate decât aceea unde aveau domiciliul stabil, pentru mai mult de 30 de zile, erau obligaţi să se prezinte în prealabil unităţii de miliţie pe raza căreia domiciliau, pentru a li se face mutaţia pe buletinul de identitate. De asemenea, erau obligaţi ca, în termenul prevăzut în decizie, să se prezinte unităţii de miliţie pe raza căreia aveau reşedinţa, cu excepţia membrilor Corpului diplomatic şi consular, care aveau carnetul de identitate eliberat de Ministerul Afacerilor Externe.

Capul gospodăriei era responsabil pentru orice schimbare neanunţată de domiciliu a fiecărui locatar din apartamentul pe care îl ocupa.

Proprietarul, reprezentantul sau administratorul imobilului era responsabil pentru orice schimbare de domiciliu neanunţată a capului gospodăriei.

Proprietarul, reprezentantul sau administratorul imobilului era obligat să semneze, la cererea capului gospodăriei, anunţarea mutării.

Oficiile de Stare Civilă erau obligate să comunice unităţilor de miliţie, în ziua efectuării lor, toate înregistrările ce le făceau privind: naşteri, decese, căsătorii, divorţuri şi în genere orice modificări în actele şi registrele stării civile.

La înregistrarea deceselor, Oficiile de Stare Civilă erau obligate să pretindă şi să reţină, pentru unităţile de miliţie, actele de identitate ale defuncţilor. Obligaţiunile hotelierilor, hangiilor, administratorilor de spitale, orfelinate, aziluri, cămine şi în general ale tuturor persoanelor şi instituţiilor care erau destinate găzduirii sau internării erau precizate prin ordonanţe date de Direcţia Generală a Miliţiei.

Neîndeplinirea obligaţiilor impuse cetăţenilor prin Decizia nr. 7 din 22 iulie 1949 se pedepsea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 295 din 16 iulie 1949, iar neîndeplinirea anumitor obligaţii impuse funcţionarilor se pedepsea în conformitate cu dispoziţiile art. 243 din Codul penal.

Este de reţinut faptul că, în Capitolul IX al Instrucţiunilor Direcţiei Generale a Miliţiei nr. 164620/1949, se tratează problema numărului personal (actualul cod numeric personal). Se face precizarea că „numărul personal se acorda fiecărui cetăţean la înscrierea sa în evidenţele populaţiei şi are următoarele caracteristici:          

      – este permanent, adică odată acordat rămâne neschimbat până la moartea persoanei;

      – este exclusiv, adică în toată ţara nu vor exista două persoane cu acelaşi număr personal;

      – este intransmisibil, adică dispare odată cu moartea titularului şi nu se va acorda în viitor nici unei alte persoane”.

Au fost elaborate, apoi, un număr de hotărâri ale Consiliului de Miniştri, decrete şi instrucţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de evidenţa populaţiei, precum şi Legea nr. 5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetăţenilor români, precum şi la procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei, lege modificată şi completată prin Decretul nr. 59/1978.

Schimbările intervenite în societatea românească, după anul 1989, au impus cu necesitate modificări şi în activitatea de evidenţă a populaţiei care, prin specificul, organizarea şi conţinutul ei, trebuie să ofere, într-un timp cât mai scurt, informaţii complexe şi reale despre principalul său obiect de activitate – persoana fizică.

Pentru a se putea trece la  acest obiectiv al modernizării evidenţei persoanelor, în anul 1990,  a fost reglementată şi s-a  realizat, prin preluarea în sistem informatic a datelor existente în fişele de evidenţă locală manuală, înfiinţarea Registrului Naţional de Evidenţă a Persoanelor (R.N.E.P.) ca principală parte componentă a Sistemului Naţional Informatic de Evidenţă a Persoanelor (S.N.I.E.P.)[6].

Legea nr. 5/1971 a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, actul normativ care a reglementat activitatea de evidenţă a populaţiei până la data de 20.07.2005. La această dată a intrat în vigoare O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 290/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

2.  Rolul şi importanţa ţinerii evidenţei persoanelor

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor (R.N.E.P.), este componenta principală a Sistemului Național Informatic de Evidență a Persoanelor (S.N.I.E.P.) şi reprezintă ansamblul datelor cu caracter personal ale cetăţenilor români, rezultate în urma prelucrării automate, într-o concepţie unitară, în scopul cunoaşterii numărului, structurii şi mişcării populaţiei pe teritoriul ţării şi al furnizării de date în interesul cetăţenilor, al statului şi al instituţiilor publice.

Sistemul Național Informatic de Evidență a Persoanelor (S.N.I.E.P.) reprezintă ansamblul activităților desfășurate cu mijloace informatice pentru ținerea evidenței persoanelor, producerea, emiterea și evidența actelor de stare civilă, a cărților de identitate (simple), a cărților electronice de identitate, a cărților de identitate provizorii și a altor documente necesare persoanei în relațiile cu statul.

R.N.E.P. este organizat pe principiul locului de domiciliu al cetățenilor și cuprinde o componentă informatizată, organizată pe un singur nivel – central –  și o componentă manuală, structurată pe 3 niveluri – central, judeţean/municipiul București şi local – şi  funcţionează în sistem deschis, servind ca suport unic pentru furnizarea de date, în condiţiile legii, pentru toate sistemele informatice ale instituţiilor şi autorităţilor publice care prelucrează date nominale privind persoana fizică [art. 7 alin. (2)] .

Evidenţa cetăţenilor români reprezintă un sistem naţional de înregistrare şi actualizare a datelor cu caracter personal ale acestora, necesar cunoaşterii numărului, structurii şi mişcării populaţiei pe teritoriul ţării şi furnizării de date în interesul cetăţenilor, al statului şi al instituţiilor publice [art. 2 alin. (1)].

Activitatea de evidență a persoanelor, potrivit art. 2 din Normele metodologige [7], reprezintă ansamblul operațiunilor realizate pentru înregistrarea și actualizarea datelor cu caracter personal ale cetățenilor români, necesare în vederea cunoașterii populației, mișcării acesteia, comunicării de date și informații autorităților și instituțiilor publice, persoanelor fizice și juridice interesate, precum și pentru eliberarea documentelor necesare cetățenilor români în relațiile cu statul, cu persoanele fizice și juridice.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

[1] Prevăzute în Anexa nr. 1 la HG nr. 295/2021 (publicată în M. Of. nr. 312 din 29 martie 2021) – Normele metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor OUG nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.

[2] Pentru punerea în aplicare a capitolului din Legea asupra controlului străinilor, controlul unora din stabilimentele publice şi pentru înființarea unui birou al populației.

[3] Regulamentul pentru punerea în aplicare a Capitolului III din Legea asupra controlului străinilor, controlul unora din stabilimentele publice și pentru înființarea unui birou al populației.

Începând cu anul 2017, conform OMAI nr. 12/2017 (M. Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2017), care modifică şi completează OMAI nr. 176/2012 privind atribuirea de denumiri onorifice şi stabilirea de zile aniversare pentru unele structuri din M.A.I., ziua de 24 martie a fost declarată ZIUA EVIDENŢEI PERSOANELOR.

[4] Aprobat la 15.07.1949.

[5] I. TORJA – Starea civilă în contextul actual, Editura Someşul, Satu Mare, 2010, p. 30-31.

[6] Prin O.U.G. nr. 82/2012 (publicată în M. Of. nr. 838 din 12 decembrie 2012), S.N.I.E.P. este denumit Sistemul Naţional Informatic de Evidenţă a Persoanelor, sintagma „Persoanelor” înlocuind sintagma „Populaţiei”.

[7] P. PEŢU, A. BERBECARIU, E. VELICU – Suport de curs „Stare civilă şi evidenţa populaţiei”, Activ Media Plan, Bucureşti, 2007; P. PEŢU, I. TORJA, A.-R. TĂNASE, B.-G. IONESCU – Persoana fizică în lumina reglementărilor noului Cod civil şi a celor privind starea civilă şi evidenţa persoanelor, Editura Moroşan, Bucureşti, 2015, p. 443 şi urm.; Site-ul www.depabd.mai.gov.ro